Narcisa Suciu, despre provocările vieţii de mamă singură şi mutarea în Finlanda

Revine cu plăcere de fiecare dată când este chemată să cânte în ţară. Narcisa Suciu vorbeşte la „Pastila de Motivaţie“ despre pierderea mamei la 17 ani, experienţele prin care a trecut ca mamă singură, cum şi-a cunoscut soţul şi decizia de a se muta în Finlanda.

A venit pe fugă la interviu. Deşi s-a întors la sfârşitul lunii noiembrie în ţară, aproape zilnic are interviuri şi este chemată să cânte în diferite locuri. 

„Când am plecat îmi imaginam că n-o să-şi mai amintească nimeni de mine, că nu o să mă mai asculte nimeni. Eram împăcată cu gândul“, mi-a spus Narcisa încă de la începutul interviului. 

Deşi locuieşte în Finlanda, distanţa nu o împiedică să revină în ţară de fiecare dată când este chemată de oamenii care îi iubesc muzica. A învăţat să colinde în corul bisericii la care bunicul era preot. Tot acesta i-a spus că dacă nu se bucură de darul vocii, cântându-le oamenilor, acesta îi va fi luat.

Adevărul: Când te reîntorci în România ești des chemată la cântări și interviuri.

Narcisa Suciu: Asta mă bucură, înseamnă că nu m-ați uitat. Eu așa îmi imaginam când am plecat, că nu o să-și amintească nimeni să mă mai asculte. Eram împăcată cu gândul ăsta. Nu s-a întâmplat cum mă așteptam.

Cum îi simți pe români când te reîntorci în țară?

E ca și când n-aș fi plecat niciodată. Sunt oameni care-mi scriu și mă întreabă de ce nu mai apar la televizor. Dar când vin să le cânt îi simt ca și când n-aș fi plecat niciodată.

Ai avut momente în care să regreți că nu ai rămas în România pentru a-i continua cariera?

Nu-mi doream mai mult. În acel moment nu-mi imaginam ce aș fi putut face mai mult. Eu nu am cântat niciodată ca să ajung la televizor sau ca să mă cunoască lumea. Am cântat pentru că asta fac de când mă știu.

Cum era Crăciunul în copilăria ta?

Iarna era mult mai faină. Eram mai frig, era zăpadă și mereu ieșeam cu săniile. Nu eram ceea ce se poate numi un copil cuminte. De-a lungul a șase ani la rând mi-am rupt mâna dreaptă. Apo îmi alegeam gașca de colindători și făceam bani care să ne ajungă până la Paște. Mergeam la ai noștri, eu am locuit într-un bloc, lângă gara din Baia Mare, care avea 36 de scări. Niciodată nu se încuiau ușile. Apoi, mai erau sărbătorile petrecute la Oradea. Bunicul meu era preot. Acolo am învățat să cânt colinde, în corul bisericii. Mă băgam și eu între ei, chiar dacă nu întotdeauna era binevenită. După ce am învățat colindele începuseră să se bazeze și pe mine. Era fain.

Găteai împreună cu mama ta de sărbători?

Din păcate am pierdut-o pe mama când aveam 17 ani. Ea a fost o bună bucată de vreme bolnavă. Câtă vreme a fost sănătoasă, noi nu făceam nimic în casă, făcea absolut tot. Cred că în ultimii 20 de ani de viață nu a dormit mai mult de 4 ore pe noapte. Noi nu știam de unde se cumpără sau cât costă pâinea. Erau rândurile celebre la lapte, unde mergeam toți din bloc, doar ca să ne întâlnim. Dar cam atât făceam.

Care este cea mai frumoasă amintire pe care o ai cu mama ta?

Am puține amintiri cu mama, deși nu eram chiar mică atunci când a plecat. Aveam 17 ani, greu îmi mai amintesc. Creierul nostru este făcut să nu ne lase să o luăm razna, să nu suferim prea tare. Blochează animite amintiri. Îmi zicea Narcela dacă eram bună, iar când eram rea doar se uita într-un anumit fel. Atunci aș fi preferat să mă bată, să mă pedepsească, orice. Nu o făcea, noi nu am fost niciodată bătuți. Când se uita așa la mine, îi spuneam: hai, te rog eu, dă-mi o palmă! Fă-mi orice dar nu te mai uita așa.

În ce momente importante din viață ți-a lipsit cel mai mult prezența mamei?

Până la nașterea Dariei eu nu văzusem nou-născut. Citisem cărți de specialitate și, la un moment dat, am dat peste partea în care scria că trebuie să-i cadă buricul. Eu habar nu aveam, cum adică să-i cadă buricul? Chair nu știam absolut nimic. M-ar fi ajutat mult să fie mama lângă mine. Cel mai rău mi-a părut că nu ne-am putut lua rămas bun. Chiar în săptămâna în care ea s-a dus, era la școală cerc profesoral. Ea era în Oradea, la spital. Pentru că vineri am avut liber, am vrut să mă urc în tren și să merg să o văd. Taică-miu mi-a zis să nu mă duc, să țin banii pentru că oricum luni se întoarce acasă. Duminică s-a dus. Tata s-a simțit foarte vinovat, practic el a stat în calea ultimei noastre întâlniri.

I-ai reproșat vreodată acest lucru?

O, da. Am făcut greșala asta. După o vreme, după nu știu câți ani, când ne-a zis că poate ar fi potrivit pentru toți cei din casă să apară o nouă femeie în viața lui, i-am spus că peste cadavrul meu. Și el, pentru că eram singura lui fată, m-a ascultat. A rămas singur până s-a dus. Cu mintea de acum îmi dau seama că a fost o foarte mare greșală. Atunci atât am putut. Câtodată mă gândesc că poate ar fi trăit mai mult, calitatea vieții lui ar fi fost alta.

S-a supărat pe tine că ai făcut-o pe Daria la 23 de ani?

Nu, și nici nu îmi era frică de el. Frică îmi era de buniul din partea mamei, cel care era preot. Mă gândeam ce o să zică atunci când o să mă întâlnească. Eram nemăritată, îți dai seama. Când ne-am întâlnit i-am zis: No, spune, zi-le toate. Și el s-a uitat la mine și mi-a zis: „Ce să spun? Ai făcut cel mai bine, nu puteai să iei o decizie mai bună“. I-o pupat Dariei tălpile și atunci mi-am zis: gata, acum sunt bine. Bunicul era un om special, era genul ăla de preot la care îți doreai să mergi. La el era mereu casa plină.

Care este cea mai importantă lecție de viață pe care ai învățat-o de la el?

Îmi amintesc că mi-a zis într-o zi: „Știi că treaba asta cu cântatul nu este așa, întâmplătoare. Că poți să cânți și să bucuri oamenii îți creează o obligație. Dacă nu faci lucrul ăsta o să ți se ia darul“. Și este adevărat, fiecare avem un dar special. Dacă schimbăm viața cuiva sau măcar mișcăm un singur om, înseamnă că ne-am făcut treaba.

Și tot nu crezi că trebuia să rămâi și să le cânți mai des românilor?

Atâta vreme cât cineva mă chemă să cânt, eu vin. Niciodată nu am crezut că o să mă mut din țară. Eu fusesem în toată diaspora în turneu, m-am întâlnit cu români peste tot în lume. Tot timpul când mă întorceam îmi ziceam: oamneii ăștia nu sunt fericiți niciunii pe unde am fost, tuturor le e dor de casă. Nu cred că trebuie să pleci din țară dacă Dumnezeu te-a trimis aici. Cred asta în continuare, însă, dacă Dumnezeu aranjează lucrurile astfel încât să pleci într-un loc pentru o vreme, înseamnă că ai o treabă și acolo.

Cum a fost adaptarea în Finlanda?

A durat un pic până am învățat că dacă îți e frig, te îmbraci bine. Nu există prea frig, există haine proaste. Cel mai fain a fost momentul în care mi-am dat seama că sunt tratată ca un om, fără să fiu aia de la televizor. Prima dată când am ajuns în aeroport și m-am uitat în jur, toată lumea avea culoarea mea. Cumva m-am simțit acasă. Era pentru prima dată când nu aveam pielea prea albă, părul prea creț, ș.a.m.d. 

În copilăriei ți se părea că ești diferită față de ceilalți?

Nu mi se părea, chiar eram foarte diferită de toată lumea. Era un fel de complex. Îmi era rușine să mă prezint. Dar tot ce părea complex în copilărie a ajuns să reprezinte un atu mai târziu. Faptul că arăt așa, că am părul așa, m-a ajutat. Dacă m-ai văzut la televizor o dată, sigur m-ai ținut minte din cauza asta. 

Cum ai depășit complexul din copilărie, cum ți-ai dat seama că toți suntem unici și frumoși în felul nostru?

Cred că de lucrul ăsta mi-am dat seama foarte târziu. Mi-am zis: din momentul ăsta, ori eu, ori voi. M-am hotărât să nu mă las împinsă mai încolo sau călcată în picioare, să accept faptul că la diplomație sunt zero și că dacă am ceva de spus o să-ți spun. Iar asta cu unicitatea cred că am descoperit-o foarte târziu, când l-am întâlnit pe soțul meu, el e antropolog. Într-o zi mi-a zis: „Tu îți dai seama cât ești de specială? Roșcați în lume sunt doar 0,4, roșcați creți sunt 0,2 și, în general, cei care au aceste două caracteristici nu au ochii albaștri“. Atunci am zis: Da, are dreptate omul ăsta. A făcut școală, știe despre ce vorbește. Atunci mi-am dat seama că este foarte simplu să accept că asta sunt.

Cum de ți-ai găsit partener tocmai la capătul pământului?

Așa trebuia să fie, nu știu. Ne-am întâlnit în realitatea virtuală, în second life. Mi s-a părut cel mai potrivit loc să cunosc pe cineva care să nu mă lase să am niciun fel de îndoială în privința interesului pentru mine. Când cunoșteam pe cineva, întotdeauna mă întrebam dacă chiar mă place pe mine sau că sunt aia de la televizor. Niciodată nu eram sigură. Am fost întotdeauna foarte circumspectă, motiv pentru care nici nu am avut multe relații. Întotdeauna eram distantă și foarte rece. El, în second life, era îmbrcat în vampir. I-am spus că eu sunt născută în Transilvania, nu are cum să mă sperie. Așa am început să vorbim. Pentru că nu mai aveam 20 de ani niciunul, am făcut o înțelegere foarte clară de la început. El a zis că vrea să se însoare, dar eu nu voiam să mă mărit. N-am vrut când eram gravidă, de ce aș fi vrut atunci? Aveam casă, mașină, copil.  Aveam treaba mea, n-avea ce să-mi ofere. Și mi-a promis 30 de ani de liniște, după 30 de ani destul de grei. Și am acceptat.

De ce nu ați ales România, cum te-a convins să te muți în Finlanda?

Era foarte simplu.  Eu o aveam pe Daria, era în calasa a V-a. Logic era să o duc la cel mai bun sistem de învățământ din lume. Pe de altă parte, părinții lui încă trăiesc. Era normal să stăm cât mai aproape de ei posibil, ai mei nu mai sunt.  În plus, e ușor să te acomodezi cu binele. Pentru noi era ușor să ne mutăm acolo, lui i-ar fi fost dificil să se adapteze aici. Este foarte diferit față de felul în care a crescut și cum este învățat. Îți dau un singur exemplu: după ce am cumprat casa, în 30 de secunde ne-am făcut contractul la alectricitate. Fără contract de casă, vânzare- cumpărare și mai știu eu ce. Ne-a trebuit doar CNP-ul. Cred că i-ar fi fost foarte greu să se acomodeze aici.

Adauga comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *