Crede în lipsa compromisului, reușita bazată pe propriile forţe, încercarea constantă şi acerbă de a te îmbunătăţi, de a nu considera că eşti finit sau desăvârşit şi, cel mai important, dragostea. „Mi se pare un miracol faptul că trăiesc şi că s-au legat între ele nişte molecume şi nişte cromozomi care m-au format.  De mică aveam momente în care îmi pipăiam faţa şi mă gândeam ce chestie, sunt o fiinţă. În continuare mă uimeşte şi mă bucură acest lucru, cum să nu am motivaţie? În plus, îmi place foarte mult  meseria mea“, a spus Ana Ularu.

Ana Ularu, una dintre cele mai apreciate actriţe românce peste Ocean, a vorbit la „Pastila de motivaţie“ despre despre schimbarea atitudinii românilor faţă de corupţia politicienilor, cum este să joci alături de Keanu Reeves şi cum afectează actoria parcursul vieţii de cuplu.

Adevărul: Ce faci când ai emoţii înainte de spectacol?

Ana Ularu: Le las să funcţioneze în mine şi să mă facă vulnerabilă, emoţiile mă conecteze cu partenerul meu. Eu cred că emoţiile sunt pozitive atâta timp cât nu produc trac, nu sunt distructive sau produc anxietate.

Cum este să joci alături de Keanu Reeves?

Keanu Reeves  este minunat. Este un partener foarte generos şi haios. Toate lucrurile care se ştiu despre el, că este un om de treabă şi absolut normal, este o subestimare. Este un om cu atât mai drăguţ.

Am învăţat să conduc. La provocarea lui (n.r.Keanu Reeves) s-a întâmplat chestia asta. Am mai învăţat un pic de rusă şi, în afară de asta mi-am ţinut activă imaginaţia.

Cum au fost filmările pentru „Siberia“?

A fost ca şi când ai face teatru bun timp de două luni. Am discutat, am repetat foarte mult, acest lucru este esenţial atunci când îţi construieşti personajul.

Fiecare film în parte aduce noi experienţe. Ce ai învăţat odată cu filmările pentru „Siberia“?

Păi, am învăţat să conduc. La provocarea lui (n.r.Keanu Reeves) s-a întâmplat chestia asta. Am mai învăţat un pic de rusă şi, în afară de asta mi-am ţinut activă imaginaţia.

Din exterior viaţa de actor pare frumosă. Există şi o parte de sacrificiu?

90% mi se pare că este partea de sacrificiu. Este o viaţă foarte frumoasă atunci când se întâmplă, atunci când nu ai de lucru este cel mai mare chin din lume. Nu cred că s-a făcut cineva actor ca să nu joace. Atunci când aştepţi, stai pe lângă telefon sau încerci să-ţi ridici singur un proiect este destul de dureros. În afară de asta, sunt bişte sacrificii la nivel personal pe care trebuie să le faci. Viaţa «cu circul» e destul de dificil de înţeles pentru un partener civil, un partener din afara lumii ăsteia. Sunt ore lungi, un consmul fizic şi psihic care are un impact asupra vieţii de cuplu, asupra familiei sau a relaţiei cu prietenii. Sunt momente în care dispari foarte multă vreme, momente în care te plângi în continuu că nu lucrezi (râde). Da, e mai complicat cu actorii.

Ziceai mai devreme că este dureros de dificil să ridici un proiect de la pământ. Cum face un actor acest lucru?

Găseşti un text, te apuci că-l traduci, încerci să găseşti un spaţiu pentru el, plăteşti drepturi autorului pentru text, încerci să găseşti un sponsor sau te autofinanţezi pentru tot ce înseamnă scenografie, şi tot aşa. Teatrele de stat pot oferi atât cât pot oferi, la fel şi spaţiile independente. Şi atunci, trebuie tot timpul să alternezi între cele două. Dacă vrei să-ţi faci meseria cu bucurie trebuie să alternezi între cele două lucruri.

Este mai grea viaţa de actor în România decât în aşte părţi?

Cred că este grea peste tot, dar frumoasă şi satisfăcătoare. Nu cred că există cadou mai frumos decât atunci când ai revelaţii, când faci publicul fericit, când reuşeşti să trezeşti emoţie şi vezi că s-a schimbat ceva în ochii celor care te privesc. Mă gândesc numai la spectacolul „Constelaţii“, la felul în care se schimbă energia sălii. Simţi o cascadă de emoţii şi se schimbă tonalitatea spectacolului. E foarte ciudat de explicat. Este ca o încărcătură electrică, o stare minunată. Suntem ca nişte copii în clipa aia.

Care este cea mai importantă lecţie pe care ţi-a predat-o actoria şi experienţele trăite în cei aproximativ 23 de ani de când joci?

Cred că cea mai importană lecţie este empatia. Ce înveţi fiind actori este să înveţi să iubeşti oamenii. Te scoate din mizantropie dacă foloseşti puterea asta cum trebuie, dacă înţelegi frivolităţile oamenilor şi momentele lor de graţie.

Ţi s-a întâmplat vreodată să primeşti feedback nmegativ din partea regizorilor sau a colegilo doar din cauza faptului că eşti româncă?

Mie nu mi s-a întâmplat niciodată. Să fii actor român este o calitate exotică.  Nu a existat problema asta până acum şi îmi doresc să existe cât mai puţine motive să spun cu oarecare ruşine chestia asta. Eu sunt un om patriot, îmi iubesc ţara.

Cum a fost prima interacţiune cu Hollywoodul?

Am filmat „Serena“, în regia lui Susanne Bier, cu Bradley Cooper şi Jennifer Lawrence, în 2012, dar în Praga. Este destul de şocant momentul.E foarte mult de lucru, deşi lumea are senzaţia că este ceva absolute minunat să ajungi la treapta la care să poţi vorbi despre toţi oamnenii ăştia. Dar vine la pachet cu foarte multă oboseală şi o presiune uriaşă.

Care este cel mai important lucru pe care l-ai învăţat de la marii actori alături de care ai jucat?

Ce bine e să fii un om de treabă, să fii simpatic, blând şi generos la nivel uman. Sunt o mare fană a atitudinii ăsteia.

Ai început actoria la 9 ani. Cum aşa?

Am învăţat un text, mă uitam foarte mult la TV5, pentru că primele mele două roluri au fost în franceză. La primul nici nu ştiam neapărat limba franceză. Învăţam de la televizor accentele. Atunci am dat prima mea probă din multele care urmau să vină. Am luat şi m-am trezit pe un platou de filmare. Din păcate, să fii pe un platou de filmare poate avea un impact sau opusul lui total: poţi să fii muşcat de acest virus, şi să nu mai vrei să pleci niciodată, sau să respingi total. Eu fac parte din prima categorie. Îmi place pe platou la nebunie.

Părinţii ce au zis?

S-au speriat, pentru că eu sunt un om foarte sensibil. M-au susţinut foarte mult, ei sunt artişti plastici. Mi-au fost alături dar încă trăiesc cu emoţia că sunt un om foarte sensibil şi foarte vulnerabil. Actoria este o lume foarte dură, dar îmi formez armura uşor, uşor.

De ce zici că este o lume foarte dură?

Gândeşte-te că este vorba de foarte mult subiectivism. Un artist este o fiinţă foarte sensibilă care îşi pune o părticică din sufletul lui în faţă. În momentul în care oferi ceva din tine, îl expui spre a fi criticat. Dau exemplul cel mai de jos. Gândeşte-te cum te impactează mii de comentarii negative, dintre care unele ale unor oameni la a căror părere ţii, atunci când postezi o imagine pe Facebook. Să fii artist înseamnă să te expui, în condiţiile în care restul lumii nu mai ştie cum să se ascundă.

În ce mod eşti afectată atunci când primeşti critici?

Nu sunt atât de afectată, eu tratez cu foarte mult umor. Bineînţeles că uneori îţi mai vine să zici şi:„Au!“. Şi, nu, eu am fost norocoasă pe lumea asta. N-am prea primit critici. Mă rog, că mai aud pe internet că „Ce faţă are!“, asta nu mă atinge.

Pe de altă parte, eşti şi apreciată.

Da, dar la fel ca şi în cazul criticilor, fizicul este doar o carcasă.

O parte din colegii tăi actori s-au alăturat românilor care protestează. Cum vezi acest lucru?

Eu nu am fost în ţară. Sunt foarte mândră şi fericită pentru faptul că în sfârşit ne descoperim vocea şi că ieşim din apatie şi din inerţia aia de «lasă că merge şi aşa», sunt cuvinte la care am alergie. Învăţăm să spunem nedreptăţilor pe nume şi învăţăm solidaritate între noi împotriva unui lucru care ne este detrimental tuturor.

Dacă ai fi fost în ţară ai fi ieşit la proteste?

Da.

Care sunt valorile în care crezi?

Cred în lipsa compromisului, bazarea pe propriile forţe, încercarea constantă şi acerbă de a te îmbunătăţi, de a nu considera că eşti finit sau desăvârşit şi, cel mai important, în dragoste. Din asta izvorăşte tot.

De unde îşi iei motivaţia?

Mi se pare un miracol faptul că trăiesc şi că s-au legat între ele nişte molecume şi nişte cromozomi care m-au format.  De mică aveam momente în care îmi pipăiam faţa şi mă gândeam ce chestie, sunt o fiinţă. În continuare mă uimeşte şi mă bucură acest lucru, cum să nu am motivaţie? În plus, îmi place foarte mult  meseria mea şi îmi plac oamenii.

T

Lizeta Oprea

View all posts

Add comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *