Invitat la Adevărul Live, Dani Oţil a vorbit despre copilăria sa, despre experienţele de viaţă şi cum a reușit să depășească momentele mai grele din viața sa.
Puţini oameni ştiu că numele tău real e Daniel Zeno Oţil.
Dani Oţil: Da, lumea mă întreabă de ce mi-am luat nume de scenă, dar nimeni, niciodată, nu mi-a zis Daniel, doar Dani. Zeno îmi spunea dirigu’, dar doar când mă dojenea. Dirigintele meu a fost coleg cu tata, care a fost profesor de română şi rusă.
Tatăl ţi-a fost şi profesor?
Nu, ai mei nu ar fi acceptat niciodată să am vreun plus. Ştiu că par un golan, dar contrar aparenţelor, nu am fost niciodată un elev sau un copil problemă. Eram un tocilar sub acoperire, mi-am meditat toţi colegii, i-am trecut clasa pe toţi prietenii din gaşcă. Am fost la informatică, la cel mai bun liceu din Reşiţa, era greu să mă târăsc după toate geniile din clasa mea, dar chiar şi aşa, un elev de nota 8 cum eram, i-am trecut clasa pe toţi prietenii mei. Nu eram tocilar, dar învăţam extrem de repede. Uram să stau prea mult cu un caiet sau cu o carte în mână, însă îmi plăceau proiectele, asimilam repede şi aveam o memorie fotografică impresionantă. Ştiu că la un moment dat învăţasem atât de bine manualul de chimie organică încât ştiam ce figură pe ce pagină era. Erau şi multe materii la care nu eram bun, cele umane în general, dar să zicem că am fost suficient de viclean încât să trec cu uşurinţă fără să învăţ prea mult.
Nu, niciodată, mai avem glumiţele noastre, mai punem câte-o prinsoare, facem provocări, dar sunt lucruri minore. Uneori ne mai aprindem, dar nu avem o competiţie profesională, ar fi penibil ca doi oameni care încearcă să construiască o maşină să fie în competiţie unul cu celălalt. Care e rostul?
Eşti critic cu tine?
Sunt atât de critic cu mine încât am ajuns să fiu nemulţumit de nişte fenomene foarte plăcute din viaţa mea. Şi oamenii din jurul meu mă întreabă: „Dar tu cum pleci de la cursă nemulţumit? Ai ieşit pe locul doi din o sută“, „Da, dar de ce nu e locul unu?“. Da, mi se întâmplă des şi a trebuit în anumite perioade ale vieţii să mă reglez cu treaba asta.
Cum ai reuşit să depăşeşti perioadele dificile din viaţa ta, inclusiv cea profesională?
Când sunt la pământ, pentru că uneori intervine oboseala, de foarte multe ori mă gândesc la locul de unde am plecat. Eu vin dintr-o familie modestă, iar acum am o maşină absolut superbă cu care merg la curse, am mecanici, am un buget, am un combinezon cu numele meu, adică trăiesc o poveste grozavă. În Reşiţa erau curse stradale şi dacă m-ai fi întrebat atunci dacă vreodată o să fac aşa ceva, eu aş fi spus nu, pentru că eu cu creierul meu de copil şi cu nevoile de atunci nu puteam suprapune un asemenea vis peste realitatea mea. Eu m-am învăţat cu greul din copilărie, când eram tot timpul flămând, făceam două-trei antrenamente pe zi la sport şi mi-era tot timpul foame, dar mai ales mi-era poftă de ceva dulce. Mi-aduc aminte şi acum cum mă lipeam de geamul consignaţiei de la colţul străzii şi mă uitam la ciocolată prin geam şi nu ştiam când o să o mănânc. Acum am un om care îmi aduce cafeaua în fiecare dimineaţă, la aceeaşi oră, cu fix aceeaşi cantitate de zahăr şi atunci nu m-ar bate Dumnezeu să zic că nu am chef de muncă?
Add comment