https://www.youtube.com/edit?o=U&video_id=dCsNoEQ4-8A
Ana Maria Brânză (33 de ani), campionă olimpică şi mondială la scrimă, şi-a spus povestea într-un interviu marca „Pastila de motivaţie“, amintind de cele mai importante moment din cariera sportivă.
Prima competiţie a găsit-o pe Ana Maria Brânză descurajată, plângând. Costumul pe care îl purta era împrumutat, masca nu stătea aşa cum trebuie, pantalonii erau mai mari decâr ar fi trebuit, iar armele nu îi erau pe măsură. Îşi aminteşte că în acea competiţie, la Craiova, nu a reuşit să marcheze decât de câteva ori. „Plecasem acolo să câştig, nu exista altceva pentru mine. Eram tare dezamăgită. Atunci i-am spus antrenorului foarte hotărâtă că anul viitor ne întoarcem şi câştigăm. Asta mi-am promis şi mie atunci şi chiar aşa s-a întâmplat. Următorul an am câştigat medalia de aur.“
Ana Maria Brânză şi-a spus povestea într-un interviu marca „Pastila de motivaţie“, amintind de trăirile celor mai importante momente din cariera sportivă, inclusiv de marile înfrângeri, cum a fost cea din optimile probei de spadă de la Jocurile Olimpice din 2012, când Ana Maria Brânză a fost îngenunchiată de ucraineanca Iana Şemiakina.
„Nu puteam să trăiesc cu acea imagine despre mine, îngenunchiată şi înlăcrimată lângă planşă. Practic, acea imagine anula tot ce făcusem bun în scrimă. Nu puteam să spun stop şi să trăiesc cu acest lucru. Pentru mine, acea imagine e încă o sursă de motivaţie. O văd şi nu vreau să mă mai întorc niciodată acolo. Nu aceea sunt eu“, mărturiseşte campioana.
Ana Maria Brânză sau Popescu?
Diferenţa dintre Ana Maria Brânză şi Ana Maria Popescu este faptul că prima este campioană olimpică, iar a doua doar vicecampioană. Mi-a luat 30 de ani să mă obişnuiesc cu acest nume, atunci a apărut domnul Popescu şi mi-a dat tot universul peste cap.
Cine ţi-a zis prima dată Brânzica?
Este porecla pe care am primit-o când am ajuns la Craiova. Fratele meu era „Brânzel“. Prima dată mi-au zis „Brânzici“. Aşa mă strigau colegii mai mari. Toată lumea era convinsă că aşa mă cheamă, încât inclusiv profesorii mă strigau domnişoara „Brânzici“.
Şi nu te deranja?
Am avut o perioadă în care mergeam acasă supărată şi îi povesteam mamei că iar au râs colegii de mine. Mai purtam şi ochelari, era deja prea mult pentru mine. Dar m-am obişnuit. Mi se părea super amuzant când ajungeam la o competiţie internaţională şi toată lumea mă striga „Branza“. Şi mai aveam şi un arbitru italian „Ranza“. Era mereu confuzia că nu ştiam pe care dintre noi ne strigă. Ne prezentam amândoi la planşă şi vedeam cine trebuie să rămână acolo.
Dar cum ţi-ai desacoperit pasiunea pentru scrimă?
Nici măcar nu am descoperit-o eu, a fost ideea fratelui meu. Mae, Marius pe numele lui real. Venind acasă de la antrenament a zărit sala de „crimă“. Pe toate clădirile comuniste era scris cu literele acelea de metal. În cazul sălii de scrimă, plecase S-ul şi rămăsese doar „sala de crimă“. Lui i s-a părut foarte potrivit pentru surioara lui mai mică şi „criminală“, pentru că eram mereu plină de energie, puneam o mie de întrebări, îi luam jucăriile. Nu am fost chiar o surioara drăguţă şi cuminţică.
Toată lumea spunea că o să ajung ca Laura Badea. Nimic n-am urât mai mult decât treaba asta.
Este acelaşi fratele care s-a speriat de condiţiile în care trăia surioara lui la căminul din Craiova?
Da, s-a întors acasă foarte sensibilizat de modul în care trăiam eu la Craiova. Doar că eu mă obişnuisem.
Cum a fost momentul în care ai ajuns la cămin şi ai văzut condiţiile?
În momentul în care tata a parcat maşina noastră cea veche, încărcată cu toate bagajele, am văzut clădirea veche şi nu prea prietenoasă, dar nu am avut o problemă. Când am urcat în cameră şi am văzut acei pereţi plini de humă, postere picate pe jumătate şi pete de pastă de dinţi, aşternuturile îngălbenite de vreme, am coborât în fugă plângând şi i-am spus mamei că eu nu vreau să rămân acolo, că vreau să merg acasă. Dar perioada aceea m-a călit, m-a ajutat să mă descurc singură. Iniţial, să plec de acasă la 13 ani, mi s-a părut o idee genială. Credeam că o să scap de cicăleala mamei, că nu o să mai fiu controlată la teme – deşi întotdeauna asta a fost condiţia părinţilor mei. Dacă nu îmi făceam temele şi nu aveam note bune la şcoală, nu aveam ce căuta la antrenament. Şi au avut grijă să le transmită asta şi profesorilor şi colegilor mai mari. Indiferent ce făceam la şcoală, părinţii mei aflau înainte să le spun eu.
Am plâns de dimineaţa până seara şi am luat bătaie aproape de la toată lumea
Cum ai trecut de prima competiţie? Ştiu că nu a fost aşa cum te-ai aşteptat.
Prima mea competiţie a fost la Craiova. Avusesem câteva în sala de antrenament, concursuri de casă, cum le spunem noi. Păream foarte hotărâtă şi foarte pregătită. În momentul în care am ajuns la Campionatul Naţional de Scrimă pentru Copii, aveam un costum împrumutat, nişte pantaloni bufanţi care îmi erau mari, iar armele nu erau potrivite pentru mine – mi se părea că nimic nu se aliniază în ziua respectivă. Am plâns de dimineaţa până seara şi am luat bătaie aproape de la toată lumea. Problema cea mai mare era că eu plecasem acolo să câştig, nu exista altă variantă pentru mine. Când am văzut că mă întorc acasă fără tricoul de campion, după ce mi-am consumat eu toate lacrimile, i-am spus foarte hotărâtă domnului antrenor Radu Silaghe că anul viitor o să ne întoarcem şi o să câştigăm. Şi aşa s-a întâmplat. Următorul an, tot la Craiova, am câştigat medalia de aur. Ţin minte că m-am întors cu acel tricou celebru şi cu medalia, mergeam ţanţoşă prin sala de antrenament. Atunci toată lumea spunea că o să ajung ca Laura Badea. Nimic n-am urât mai mult decât treaba asta.
Am observat că sportivul român nu ştie să consume momentul, nu ştie să se bucure.
Nu suportai comparaţia?
Nu, eu voiam să fiu foarte bună şi atât. Am vrut să fiu mai bună decât mine în fiecare zi. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu comparată cu nimeni şi asta le sugerez şi copiilor, cei care spun că vor să ne calce nouă pe urme. Pot fi campioni mai buni decât Laura Badea şi Ana Maria Brânză la un loc.
De unde îţi găseşti motivaţia în fiecare zi să-ţi doreşti să fii mai bună decât ai fost ieri?
Bucăţica aceea de metal. Cred că atât de mult m-a marcat lipsa ei la acel campionat naţional încât, deşi au trecut douăzeci şi ceva de ani de când am intrat în povestea asta, pe mine mă bucură bucăţica aceea de metal şi sentimentul că, în ziua aia, eşti cel mai bun în ceea ce faci. După ce cobori de pe podium totul dispare, este ca şi când nu ai fi fost. Cobori de acolo doar cu gândul că data viitoare trebuie să fii la fel de bun. Am observat că sportivul român nu ştie să consume momentul, nu ştie să se bucure.
Şi ţie ţi s-a reproşat la un moment dat că nu ştii să-ţi arăţi bucuria atunci când câştigi.
Eu în sinea mea fac tumbe. În realitate, în momentul în care ai aprins becul pentru ultima dată în finală, deja te gândeşti dacă la următoarea competiţie o să mai fii la înălţime. Poate că ar fi mai bine să consumăm momentul imediat, atuci când se întâmplă. Noi, ca şi echipă, de multe ori ne-am propus să urcăm pe podium şi să cântăm imnul. Nu s-a întâmplat niciodată. Am încercat o singură dată în viaţa noastră, la Sheffield, în 2011, când am câştigat medalia de aur la Campionatul European. Ne-am urcat noi şi am început să cântăm cu atâta aplomb, doar că din boxe se auzea „Trei culori cunosc pe nume“, imnul vechi. Nu mai înţelegeam ce se întâmplă, am crezut că nu mai ştim noi să cântăm. Am simţit că ne-a fost furat momentul. Nu a fost cinstit pentru noi, dar ne-a ambiţionat şi mai tare pentru următoarele competiţii, să urcăm pe podium şi „să le mai dăm ocazia să greşească încă o dată“.
Te ascult şi îmi amintesc de ce-ţi spunea antrenorul tău: „Data viitoare trebuie să fii de două ori mai bună pentru a demonstra că victoria nu a fost o greşală“.
Asta mi-a spus domnul antrenor Dan Podeanu imediat după prima finală de campionat mondial câştigată în 2001. Am crescut cu acest gând şi încă îl port cu mine.
Cine reuşeşte să te motiveze cel mai bine înaintea unei competiţii?
Doar eu. Nu există altcineva. Cred că asta a făcut diferenţa dintre eşecul de la Londra, din 2012, şi succesul de la Rio, din 2016, pentru echipa de spadă feminină a României. Lucrăm cu un psiholog, iar cel mai bun sfat primit a fost: „Bucură-te de scrimă. Adu-ţi aminte de copilul care s-a îndrăgostit de scrimă şi fii ca el“. Cât de simplu poate să fie acest lucru? Scrima e aceeaşi, antrenamentele sunt la fel, diferenţa la marile competiţii o fac detaliile. Cel care are nervi mai tari va avea o şansă în plus. Eu sunt singura care poate să vorbească cu mine în acele momente. Şi câteodată ne şi certăm, nu suntem prietene tot timpul. (râde)
Cum te cerţi cu tine, ce îţi reproşezi?
Mă cert când se întâmplă să îmi trădez slăbiciunile pe planşă, ceea ce nu se face niciodată. Îi transmiţi adversarului că nu te simţi bine, acela este un moment de vulnerabilitate de care el poate profita. Acea ultimă privire poate face diferenţa dintre câştigător şi perdant. Atunci poţi să pui acel mesaj că „pe aici nu se trece“.
Mentalitatea şi atitudinea fac diferenţa. Noi, românii, avem o atitudine cumva umilă: să nu deranjăm, să nu supărăm pe nimeni
Ce înseamnă succesul pentru tine?
Nu cred că există o reţetă standard a succesului. Eu sunt un copil care a visat, a îndrăznit să creadă în visul lui, a muncit în fiecare zi pentru el şi l-a împlinit. Iar dacă eu am reuşit asta, cu siguranţă şi alţi copii pot să ajungă acolo – să-şi împlinească cel mai mare vis, indiferent care ar fi acela. Prima dată când am intrat în sala de scrimă am spus că eu vreau să fiu un campion, deşi nu aveam o definiţie exactă a cestui termen. Acum ştiu că un campion este un om care nu renunţă la visul lui, indiferent câte piedici întâlneşte pe drum.
Mindsetul este foarte important în drumul către succes al unui sportiv?
. Nu este ok. Hai să fim stăpâni pe ce ştim noi să facem. Avem nevoie de o doză de încredere, pe care o găsim doar în noi. Nu o să vină nimeni să-ţi spună că poţi. Dacă tu nu crezi că poţi să faci acel lucru, nu o să-l faci niciodată.
Care este cea mai importantă lecţie pe care ai învăţat-o de când practici scrima?
Să nu renunţ. În momentul în care eşti cel mai jos, nu o să vină nimeni să te ridice de acolo. Tu singur te ridici, te scuturi frumos de praf şi o iei fix pe acelaşi drum. Asta a fost concluzia după Jocurile Olimpice de la Londra, în 2012, când am văzut acea imagine cu mine îngenunchiată şi înlăcrimată lângă planşă. Nu puteam să trăiesc cu acea imagine despre mine. Practic, acea imagine anula tot ce făcusem bun în scrimă. Nu puteam să spun stop şi să trăiesc cu acest lucru. Pentru mine, acea imagine e încă o sursă de motivaţie. O văd şi nu vreau să mă mai întorc niciodată acolo. Nu aceea sunt eu.
Ai publicat de curând o carte pentru copii. Cum ţi-a venit ideea să împărtăşeşti povestea ta cu cei mici?
Eu am avut câţiva oameni în jurul meu care mi-au dăruit timp şi datorită lor am ajuns aici. De aici a pornit ideea de a-mi scrie povestea şi de a încerca să inspir copiii. A venit timpul ca eu să devin unul din acei oameni pentru copiii care se visază campioni. Iar campioni găsim în orice domeniu, nu doar în sport. Am povestit momentele în care Brânzica, fetiţa cu mască tricoloră, a trecut prin momente frumoase dar şi momente mai puţin strălucitoare, momentele din spatele succesului.
Ce i-ai spune unei fetiţe de 11 ani, atât cât aveai tu când ai început scrima, care vrea să se apuce de acest sport?
I-aş spune că în fiecare dintre noi există un campion, eu cred cu tărie acest lucru. Ţine de fiecare în parte cum îl hrăneşte şi cum are grijă de el, ca să poată performa. Copii, aveţi grijă de campionii din voi!
T
Add comment