Lizeta Oprea > Povești de viață > INTERVIU Teo Trandafir, despre perioada în care a lipsit de la TV şi eşecurile în dragoste: „Am suferit ca un animal“

INTERVIU Teo Trandafir, despre perioada în care a lipsit de la TV şi eşecurile în dragoste: „Am suferit ca un animal“

Dincolo de modul haios în care alege să-şi spună povestea, Teo Trandafir este o femeie care a ţinut piept unor experienţe dificile: a aflat cum este să nu mai fii dorit la TV, a trecut printr-o comă din care nu ştia nimeni dacă o să-şi mai revină şi a suferit din dragoste „ca un animal“. Despre toate aceste exprienţe a vorbit într-un interviu din cadrul rubricii Adevărul Live #PastiladeMotivaţie.

„Adevărul“: Teo, ce înseamnă pentru tine să trăieşti frumos?

Teo Trandafir: Să nu fac rău nimănui, să nu neglijez pe nimeni, să nu dezamăgesc munca aia fantastică pentru care sunt eu felicitată şi pentru care eu mă împăunez ca o mare divă, deşi nu eu muncesc atât – este o întreagă echipă, să fiu pregătită să-mi întâlnesc Mântuitorul şi să am o vorbă bună. Cam astea…

Crezi în Dumnezeu?

Mă întrebi de parcă ar fi o raritate. Ca toată lumea, sigur.

Nu toată lumea crede în Dumnezeu.

Nu toată lumea a tras să moară şi s-a întors. Acea perioadă mi-a schimbat modul de a privi discrepanţa uriaşă dintre cuvinte şi fapte. Am înţeles atunci că vorbele pot fi spuse, iertate şi pot fi şterse, dar faptele sunt cele care contează.

Eşti mulţumită cu viaţa ta de acum?

Sunt mulţumită cu viaţa mea de acum pentru că ea este. Absenţa vieţii se numeşte moarte şi cu asta nu m-aş putea împăca. Aşa că orice fel de viaţă este mai bună decât absenţa ei. Odată ce m-am prins de şmecheria asta, sunt mulţumită pentru faptul că în fiecare zi cunosc oameni noi, pentru că încerc să depăşesc tot timpul condiţia pe care o am şi mă bucur că nu sunt mulţumită de mine niciodată. Nu sunt mulţumită de mine, cu mine, cu felul în care m-am prezentat, performanţele mele sau locul în care mă găsesc. Îmi place să sper că încă pot mai mult.

Înainte să începem interviul vorbeam despre încrederea în sine. Tu cum stai la acest capitol?

O să te uimesc, dar nimeni nu are încredere în el. Dacă stăm să ne uităm acum la oamenii care ne privesc, şi ei înşişi se vor uita la ei şi îşi vor pune întrebarea dacă au încredere în sine, răspunsul este, invariabil, „NU“. Eu nu ştiu, de exemplu, fizică cuantică. Nu am de unde să ştiu dacă dintr-o mulţime de oameni nu mă întreabă unul care e teoria lui Schrödinger. Păi eu am înţeles teoria lui, dar nu am înţeles dacă pisica era vie sau era moartă, deci nu am încredere în mine.

Dar trebuie să le ştim pe toate?

Da, ca să putem să avem încredere în noi. Pentru că altfel ne putem aventura într-o zonă în care să fim ridicoli, ceea ce este îngrozitor, sau necunoscători. Iar sintagma „nu ştiu“ s-a desfiinţat în România. Nu mai există oameni care să nu ştie. Mergem acum în orice piaţă din Bucureşti şi întrebăm de teoria lui  Erwin Schrödinger şi nimeni nu va spune „Nu ştiu“. Va spune „E o teorie care la un moment dat a făcut valuri…“ sau orice altceva, habar nu am. Eu cred că este foarte sănătos să nu ai încredere în tine, să nu ai încredere în instinctele tale, pentru că asta generează prudenţă.

Apropo de vulnerabilităţi, ţi s-a întâmplat vreodată să nu ştii ceva în emisiune şi să spui „Nu ştiu“?

Exact asta spuneam. Atunci când nu ştii, este bine să spui. Să nu ştii nimic e mai nasol. Dar să nu ştii detalii, când este vorba despre acord fin, cred că îi este permis fiecăruia dintre noi. Niciunul nu putem pretinde că deţinem „the truth“ (adevărul).

Care este cea mai frumoasă lecţie pe care ţi-a predat-o viaţa?

Eu am înţeles că să mergi pe drum, să mergi cu picioarele tale, pas după pas, este o chestier foarte şmecheră pe care eu o luam „for granted (de-a gata, ca şi cum ţi se cuvine – n.r.)“ şi mi se părea că e pentru toată lumea. Viaţa m-a învăţat că nu este aşa. La un moment dat stăteam de vorbă cu un preot, bun prieten, plecam într-o excursie în Grecia. Îmi pusesem pasta de dinţi, periuţa de dinţi şi mă-ntreabă părintele: „Ţi-ai luat tot, eşti pregătită pentru plajă?“, „Da!“, „Dar eşti pregătită să mori?“, „Nu!“. „Păi cum, eşti pregătită pentru toate detaliile şi pentru moarte nu?“. Şi am învăţat să mă pregătesc pentru moarte. Este un antrenemant zilnic, un antrenament necesar pentru că de fiecare dată moartea ne surprinde în aceeaşi ipostază.

Păi cum să ne gândim la moarte când auzim tot mai des sintagma „Trăieşte fiecare zi la maxim“?

Trăieşte în fiecare zi la maxim? Niciodată nu se întâmplă asta şi de fiecare dată eşti nemulţumit când pui capul pe pernă pentru că te gândeşti că ai fi putut face mai mult. Suntem atât de preocupaţi să trăim motivaţional, încât uităm să trăim „at all“.Trăitul înseamnă: te trezeşti de dimineaţă, te doare burta. Bei cafeaua, că te gândeşti că stimulezi digestia. Ce să vezi, te duci la baie – acolo epifania. După care, în drum spre serviciu, te întâlneşti cu ăla din 368 care pute. În momentee în care faci lucrurile pe care le faci în fiecare zi, nu poţi să te ridici şi să levitezi. Nu, trăim ce avem de trăit în ziua cu pricina. Suma ar trebui să ne dea cu plus.

Adauga comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *